Un om – oglinda celuilalt

Ieri am stat la discutii cu o persoana foarte draga mie. Si m-a ranit. Si m-a invatat, din nou, ceva valoros.

Lectia pe care am invatat-o este ca eu sa nu ranesc, atunci cand sunt ranita. In timp ce mi se spune ca “sunt mica, de neincredere si ca insel”, ma observam ca as fi vrut sa spun “nici tu nu ai responsabilitate, cuvant, compasiune, daruire, tralalala…”, si totusi m-am oprit la timp. Nu mi-au iesit pe gura decat cuvintele “tu nu ai cuvant”. Nu am vrut sa spun mai multe, pentru ca din suflet, nu mai avea altceva ce sa spun. In schimb, din orgoliu, identitate, instinct, frica, as fi putut sa zic un milion de mizerii. Dar ascultand, am ales ca nu vrea sa spun nimic, nimic care sa faca mica persoana din fata mea. Si ea suferea.

Realizez acum, ca ceea ce mi-as fi dorit sa-i spun este “tu nu ai compasiune pentru mine”. Cautam o alinare, mai degraba materna, care sa-mi spuna “esti confuza. haide sa vorbim”. In schimb, mi-am mascat frica si i-am reprosat ceea ce eu nu am, cuvant…

Este un om complet si uman. Imi dau seama, ca eu am generat cuvintele pe care le-a spus si situatia creata. Si asa om cum este, a reactionat, suferea si ranea la randu-i.
Este omul cel mai valoros pentru mine, alaturi de parintii mei si sper sa ierte ca si ei.

Cu dragoste, Anca