Oameni mari, te fac sa te simti mare

Anul trecut in august, am insotit-o pe dna Linda Meehan, Columbia Admission Officer, in vizita la Bucuresti, pentru a promova programele de MBA ale facultatii Columbia Business School. Nici in clin, nici in maneca cu preocuparile mele de atunci. Insa m-a bucurat enorm sa pot face lucrul asta, ocazie ivita realmente din senin. Gandurile mele erau: “Wow, voi afla despre cum este in America direct de la sursa. Mai mult, eu sunt si cu scoala, deci daca imi spune puuutin despre cum e cartea pe la ei pe acolo, sunt complet fericita”. Intalnirea a fost intermediata de un roman absolvent Columbia, care lucra si lucreaza si acum in New York.

In cursul zilei de ieri am avut ocazia sa-l intalnesc. De cate ori nu am spus prietenilor “Mimi cand ajung la tine in oras, vreau sa stabilim o intalnire sa vorbim”, de cate ori nu am spus “Fifi, cand sunt prin zona, trec pe la tine sa povestim”. Dar nu am concretizat prea des din cele spuse. Ieri am fost pusa in fata situatie, cand, un om cu care nu am interactionat decat o data telefonic, intr-un context izolat, care venind din America, in vacanta in Romania, sa-si rezerve cateva ore sa vorbeasca cu mine.  Am fost coplesita de gest! La fel cum m-am simtit onorat de aprecierile primite cand am insoti-o pe dna Meehan. Adica, Dumnezeule, eu multumesc pentru ca impartasiti cu mine din cunostintele voastre, din experienta si ganduri.

Asa ca am stat la masa cu un om absolut normal, cu o poveste de viata absolut normala, spre trista pana la 24 de ani, dar care s-a urcat apoi pe o racheta si nu are de gand sa coboare (in prezent 34 de ani). Cu ce am ramas in urma intalnirii:

• bunul simt si politetea nu au pret. Ar fi fost foarte usor  sa vina in Romania si sa se bucure linistit de vacanta. Totusi a alocat cateva ore sa multumeasca cuiva necunoscut. (This tough me a lesson: to appreciate more the people around me)
• oamenii sunt limitati de propriile lor limite. Sigur ai mai auzit asta, dar ai inteles-o oare cu adevarat. Poti spune ca da, imi asum limitele si sunt confortabil cu asta?
• “muncesc 100 de ore pe saptamana”. Inca mai fac calcule, cum poti munci atat si sa fii intreg la minte, corp si suflet. Daca ti-ai dat seama, te rog sa-mi comunici.
• in America femeile sunt de 2 categorii: career freak si commom women. Adica ori la Apple, ori la cratita? Tata ar spune ca fiecare cu pixul lui.
• de ce as alege o facultate no name, in locul uneia de prestigiu, cand costul de oportunitate este acelasi? Adica daca tot fac un imprumut sa-mi acopar studiile, conteaza daca este de 40. 000 (pt o facultate buna), sau de 10 000 (pentru una medie->slaba)? Are dreptate, nu suma conteaza! (subiectul acesta se doreste a fi tratat separat)
• de ce sa studiezi, in loc sa iti iei un job bun? Raspunsul meu influentat de opinia colectiva: pentru ca, cam asta este cursul lucrurilor. Raspunsul lui: cine dicteaza cursul lucrurilor? Pe aceasta tema inca mai rumeg informatia. Poate nu vreau sa-mi asum intr-atat responsabilitatea incat sa imi fac un curs propriu…deci, gandesc…
• why think small?
• ce conteaza: succesul, sau drumul spre el? Aici, ii dau perfecta dreptate, drumul valoreaza toti bani! Ca un carusel: drumul de la start la finish este cel care te face sa fii viu, nu ameteala sau parul zburlit de dupa.

In final, conteaza ceea ce conteaza pentru mine si are valoare acel ceva caruia ii dau eu valoare. Prin eu, inteleg om, fiecare dintre noi. Tony m-a inspirat si topicurile discutiei noastre imi vor servi ca subiect pe blog in urmatoarea periaoda.

Inca o data, Tony, multumesc pentru timpul acordat, pentru apreciere si consilierea care, in contextul american, m-ar fi costat ceva dolari.

Have a safe trip back home!

Anca