Ganduri de sarbatori

Am venit acasa de sarbatori asa cum era si normal. In perioada asta ma achit de majoritatea lucrurilor cu care am ramas datoare: discutii cu parintii despre ei/mine, vizite la bunicute, odihna, lectura, gatit, intalniri cu prietenii.

Inainte de facultate, programul meu zilnic era compus in principal din aceste activitati, iar acum ele au fost retrogradate de altele specifice acestei perioade. Este placuta bucuria pe care o simt discutand cu parintii, bunicutele, prietenii, sau gatind, cu toate ca inainte luam de-a gata aceste activitati, trezindu-mi decat o mica tresarire.

Asa ca ma bucur. Ofer si primesc bucurii.

Am un mic regret–nu am aratat afectiune la timp — care m-a invatat sa o fac in viitor. It’s no use crying over spilt milk, dar te incurajez pe tine sa show some love girl/boy/woman/man!

Sarbatori pasnice!

Inimi calde si iubitoare!

zi a marturiilor

Astazi a fost o zi speciala, o zi in care am deschis bine urechile si am sorbit fiecare cuvant care mi-a fost adresat. M-am aflat in fata a doua persoane, care am simtit ca emana bunatate, ca vorbesc sincer si ca-mi doresc binele.

Rar mi s-a dat sa intalnesc alti oameni in afara de parintii mei, care sa-mi doreasca vreodata binele acela dezinteresat si , inca o data spun, sincer. M-am hotarat sa-mi pictez viata in culori deschise: roz, bleu, vernil, galben, pe rand insa, nu toate de o data. Orice stie sa asorteze un tricou negru, la o pereche de pantaloni negri, iar in final sa accesorizeze costumatia cu ceva, sa zicem…hm…negru. Dar cati stiu ca la un pantalon negru pot adauga un top roz de bun gust, iar gatul sa-l impodobeasca cu un lantic discret, sau cu o esarfa in culori diafane?!

Asa imi doresc sa fie lumea mea! Sunt sigura ca esti un cititor iscusit, care si-a dat deja seama ca in spatele patalonilor, al topului si esarfei se afla cineva cu suflet, creier, imaginatie, cu ceea ce este inteligent din ale barbatilor si cu ceea ce este frumos din ale femeilor.

O viata roz, bleu, vernil, este cat se poate de serioasa, nu este idealista, idilica, absurda. Este cu zambet pe buze, cu suturi in fund, munca si nervi intinsi, cu luat de la capat, cu perioade de destindere, prietenie, caldura. Este o viata ca oricare alta, doar ca unghiul din care o vad s-a schimbat, sau mentinand aceeasi comparatie pana la capat, vad alte culori.

Am trecut de la oameni la culori, pentru ca asa am considerat ca pot fi explicita in exprimarea gandului meu.

Esti un om mare, daca ti-ai dat seama de esenta!

Cu draaaag, Anca

Ma macina in interior

Mi s-a intamplat marti, mi s-a intamplat si azi.

Atunci la Piata Amzei, acum in Drumul Taberei.

Tocmai ieseam dintr-un supermarket din Piata Amze si se apropie o de mine batranica, imbracata decent, nu cochet,  si imi spune cu o voce stinsa “Domnisoara, opreste-te putin!”. Ma opresc si astept sa vad de ce m-am oprit. Incepe sa-mi spuna ca ii este foame, ca ar manca ceva gatit din supermarketul de unde tocmai iesisem, ca paine goala asa nu poate manca.

Hmm … Nu stiu daca m-ai vazut vreodata cand sunt foarte, foarte concentrata asupra unui lucru. Arat ca cineva suparat, incruntata, amenintatoare,  gata sa gata sa fac poc si asta pentru ca mintea mea este prea axata pelucrul acela important si nu este preocupata de mimica fetei.

Uite ce imi circula prin minte in cele 10 secunde cat o ascultam pe batranica povestind:

- ce treaba are cu mine?

- ar putea sa fie bunica mea in situatia ei!!!

- ce santaj emotional face!

- cum sa-i fac rost de mancare?

- cati bani mai aveam in portofel?

- ar putea fi bunica mea!

- cat de foame ii e?

- daca minte?

- de ce face gestul asta?

- de ce nu poate sa manace paine daca ii este foame?

Si atunci cand a spus de paine mi s-a rupt filmul. Sunt o naiva, dar unele cuvinte ma trezesc ca din hipnoza. Daca iti este foame mananci. Punct. Orice.

Acum mergeam bulevardul Drumul Taberei si o batranica, alta, statea pe o banca. Imi spune cu o voce mierloasa “Domnisoara, opreste-te putin!”. Imi suna cunoscut. Stiam ce urmeaza. Nu m-am mai oprit. In cap aveam o singura idee– ar putea sa-mi fie bunica! Dar nu-mi este si multumesc lui Dumnezeu ca bunicile mele sunt fiecare la casa lor, fiecare cu bune si rele, mai sanatoase, sau mai bolnavioare.

Ma induioseaza ideea ca poate au muncit toata viata si acum nu am decat o pensie mizerabila. Dar bine spunea Nico, o prietena foarte directa, “Dar ce crezi Anca, batranii n-au fost tineri niciodata? Ei nu puteau sa fure, sau sa faca cine stie ce prostii?”. Mintea mea, din nou, nu a conceput pana in momentul ala, ca un batran sa fi facut altceva decat sa trudeasca pana la varsta aia.

Te-am pus pe ganduri!?